În urmă cu 38 de ani mi-am început călătoria prin artele marțiale. Practicam Shotokan într-o sală mare, cu peste 60 de cursanți la fiecare antrenament. Exista o regulă cunoscută de toți: ultimul care intra în sală era întotdeauna instructorul. Iar cel care îl vedea primul trebuia să strige tare comanda de aliniere, ca toți ceilalți să se aranjeze imediat în rânduri și coloane, gata de salut.

În plus, când intra fiecare în sală, trebuia să salute sala. Era mai mult decât un gest de politețe. Era o trecere. Un prag psihologic între lumea de afară și ceea ce urma să se întâmple înăuntru.

Într-o zi însă, instructorul a intrat și nimeni nu l-a observat. Cursanții erau ocupați cu încălzirea proprie sau discutau între ei. A așteptat câteva momente. Nimeni. Până la urmă, a dat el însuși comanda. Ne-am aranjat repede în rânduri, ne-am așezat în seiza și am salutat. Dar în loc să ne ridicăm și să începem antrenamentul, instructorul ne-a spus să rămânem jos.

Ne-a explicat că sala de antrenament este similară unui câmp de luptă. Că salutul la intrare nu era o formalitate, ci o trecere conștientă de la mentalitatea vieții de zi cu zi la cea a unui războinic. Că nu este acceptabil ca nimeni — mai ales cursanții avansați, cei mai apropiați de intrare — să nu observe apariția unei persoane noi în sală. Și că ne va ajuta să integrăm acest principiu.

Parchetul era dur sub labele picioarelor goale. După câteva minute, disconfortul începuse deja să se instaleze. Apoi instructorul a dat comanda: lovituri cu pumnul în față, alternativ, la numărătoare. Ne-am apucat să lovim. La fiecare lovitură, corpul se rotea ușor — iar rotirile solicitau labele picioarelor pe parchet. Presiunea. Frecarea. Arsura.

Instructorul se oprea din numărătoare doar ca să ne reamintească un singur lucru: să lovim cu implicare maximă. Însă cu cât ne implicam mai mult, cu atât rotirile deveneau mai ample iar durerea se intensifica. Pielea de sub picioare era zdrobită și jupuită de parchet.

Și atunci a apărut dilema reală — nu în picioare, ci în minte:

Lovesc mai ușor, ca să mă protejez? Sau lovesc cu tot ce am, ignorând durerea?
Mă revolt împotriva acestei "pedepse"? Sau accept exercițiul ca pe o lecție?

Am ales să am încredere în instructor. Dacă el a decis asta, era pentru că avea un motiv. Da, mă durea și nu îmi plăcea. Da, simțeam cum se jupuiește pielea. Dar am ales să mă implic complet. Și cu cât mă durea mai tare, cu atât loveam mai puternic.

Durerea devenise combustibil, nu frână.

După multe sute de lovituri, instructorul s-a oprit.

Ne-am ridicat încet, cu picioarele amorțite. Majoritatea aveam răni sângerânde pe labele picioarelor. Dar privirile noastre spuneau altceva decât durere. Spuneau că am supraviețuit provocării. Că am ales să rămânem prezenți și implicați când ar fi fost mai ușor să ne retragem sau să ne complacem.

Antrenamentul a continuat normal, fără reproșuri, fără alte mențiuni ale întâmplării. Și totuși, de atunci, nu s-a mai întâmplat niciodată ca instructorul să intre în sală și să nu fie observat imediat.

Nu pentru că ne era frică de consecințe. Ci pentru că înțelesesem ceva despre ce înseamnă să fii prezent cu adevărat.

Zilele trecute, le povesteam această întâmplare cursanților mei. La final, unul dintre ei a ridicat mâna și a întrebat: "Dar ce rost a avut să vă răniți lovind cu pumnii în seiza?"

Întrebarea era sinceră. Și merită un răspuns sincer.

Rana de pe labele picioarelor nu era profundă sau periculoasă. Amorțeala a trecut în câteva minute. Pielea s-a refăcut în câteva zile. Nu despre asta era exercițiul.

Era despre momentul în care durerea apare și mintea îți oferă o scăpare. Lovește mai ușor. Nu merită. Oricum nimeni nu vede cu câtă forță lovești. Iar tu trebuie să decizi: cine ești în acel moment? Omul care cedează discret, sau omul care rămâne integru față de el însuși, chiar și când nu îl vede nimeni și chiar și când îl doare?

Asta formează cu adevărat artele marțiale — nu doar mușchi, nu doar tehnici, ci mai ales caracter. Voință. Perseverență. Capacitatea de a rămâne funcțional și de a lua decizii bune tocmai atunci când totul devine inconfortabil.

Sunt mulți viteji pe timp de pace. Întrebarea este cine rămâne viteaz când apar cu adevărat greutățile — când ești obosit, când te doare, când situația scapă de sub control. Iar răspunsul la această întrebare nu se găsește în teorie. Se găsește în practică. În acele momente în care ai ales să rămâi prezent și implicat, deși ai fi putut să te retragi.

Eu știu de mult că îmi pot depăși durerea dacă am un scop suficient de important. Știu că mă pot mobiliza chiar și când sunt epuizat sau bolnav. Știu că pot accesa resurse la care alții nici nu visează — nu pentru că sunt special, ci pentru că am intrat în mod repetat în contexte care m-au provocat cu adevărat și mi-am demonstrat, de fiecare dată, că le pot traversa.

Fiecare dintre noi ne cunoaștem doar la nivelul provocărilor pe care ni le-am asumat. Nu mai mult, nu mai puțin. Și foarte des credem că avem anumite limitări doar pentru că nu am avut pe cineva în care să avem încredere și care să ne ghideze mai departe, în zona de care ne este frică.

Tu cum ești? Cât de mult și de intens te-ai provocat în viața ta?
Cât de des te-ai lăsat ghidat de cineva cu mai multă experiență?

Dacă răspunsul sincer este "nu suficient" — și dacă îți dorești să schimbi asta — te aștept la cursurile mele. Nu ca să te rănești. Ci ca să intri în contexte reale, cu respect și siguranță, care să îți arate cine ești cu adevărat sub presiune.

Ca să știi — nu să presupui — că poți supraviețui greutăților mari. Și ca să devii omul pe care cei din jurul tău se pot baza când ajung la limitele lor.

Fii conștient(ă) și trăiește în siguranță!

László Pethő
Instructor, terapeut și mentor
Primul instructor de Krav-Maga din România