”Fii tu însuți!” este un îndemn întâlnit tot mai des. Și tot mai mulți oameni cad pradă celor care le vând metode de a deveni ”ei înșiși”.

În urmă cu câțiva ani am avut câteva întâlniri de consiliere / mentorat cu un bărbat. La un moment dat îmi povestea cât de mult apreciază un instructor la a cărui tabără de supraviețuire în natură participase. Când l-am rugat să îmi descrie ce i-a plăcut mai mult în interacțiunea cu instructorul respectiv, mi-a povestit cum de fiecare dată când îi era frică sau greu să continue, instructorul îl îndemna ”Fii tu însuți!”.

Rezultatul a fost că după tabără a plecat acasă fericit că cineva îi confirmase că ”el însuși” este eroul la care visase: puternic, cu inițiativă, curajos, decis. Singura problemă a fost că ”el însuși” era îngropat sub alte straturi mai puțin plăcute și folositoare, și că doar repetarea îndemnului ”Să fiu eu însumi!” nu este suficientă de cele mai multe ori ca ”eroul” să se poată manifesta. Viața lui a continuat relativ a fel, cu unele frici și blocaje la conducere și un un erou de cele mai multe ori timid...

A fost extrem de surprins când i-am spus că el a fost, este și va fi în fiecare moment ”el însuși”. Și atunci când își manifestă partea curajoasă, și atunci când își manifestă fricile. Pentru că atât curajul cât și fricile sunt părți ale întregului care reprezintă ”el însuși”. Singurul context în care are sens îndemnul ”Fii xxx” sau ”Fii yyy” este al cazurilor clinice cu personalități multiple, însă și atunci ”persoana însăși” este suma personalităților și nu vreuna dintre ele.

Deci, dacă nu există o parte specială în mine denumită ”eu însumi”, este imposibil să ”mă găsesc” așa cum vrea să creadă majoritatea oamenilor. Nu am cum să ”mă găsesc” pentru că nu m-am pierdut niciodată. Eu am fost, sunt și voi fi în fiecare moment ”complet și prezent”, atât cu atributele pe care le consider frumoase și îmi sunt utile, cât și cu atributele care nu îmi plac și îmi dăunează.

Toate abordările cu ”fii tu însuți” și ”(re)găsește-te” se bazează pe fuga de responsabilitate a oamenilor, exploatată de cei care le vând povești frumoase. Oamenilor le este extrem de greu să își accepte părțile care nu le convin, iar dacă cineva le sugerează că aceste părți ”nu sunt ale lor” vor delega bucuroși responsabilitatea pentru acestea oricui altcuiva: părinți, profesori, iubiți, colegi grupuri, instituții etc.

Realitatea este următoarea: în fiecare moment eu sunt ”eu însumi” și sunt ”complet găsit”, cu toate trăsăturile personalității mele. Pentru a simplifica prezentarea, mă voi referi la două trăsături antagonice, ușor de recunoscut: frica și curajul. Multora le place să creadă că atunci când le este frică de fapt ”nu sunt ei înșiși” și că atunci când manifestă curaj ”s-au (re)găsit”. Însă atât frica cât și curajul fac parte din ei în fiecare moment – diferența este doar care dintre aceste aspecte se manifestă predominant într-un moment specific.

Din punctul meu de vedere, abordările cu ”(re)găsirea” și ”eu însumi” nu doar că nu sunt eficiente cu sunt chiar toxice deoarece:

1) când conștientizez că am nevoie să ”fiu eu însumi” sau să ”mă (re)găsesc”, de fapt ar trebui să conștientizez că în acel moment eu îmi manifest o altă parte a personalității. De exemplu, dacă vreau să fiu curajos, de fapt ar trebui să recunosc că îmi este frică. Însă, în aceste abordări, în loc să lucrez pe frică eu mă focusez pe curaj. Astfel, eu sunt într-o luptă continuă cu mine, într-un efort continuu de a da mai multă energie curajului decât cea alocată fricii.

2) când mă focusez exclusiv pe părțile mele pe care le consider pozitive, de regulă le resping pe cele pe care le consider negative. Îmbrățișez curajul (pe care îl consider ”al meu”) și resping frica (pe care nu o consider ”a mea”). Problema este că nu pot lucra pe ceva ce consider că nu îmi aparține și resping cu înverșunare. Și nu am cum să fiu echilibrat și fericit când consider că o parte din mine este ”defectă”.

Indiferent când și cum a apărut o frică în mine, în prezent ”este a mea” și doar eu sunt responsabil pentru felul în care se manifestă. Însă dacă nu accept responsabilitatea, frica va continua să se manifeste iar eu va trebui să lupt continuu ca să dau mai multă putere curajului. Și probabil de cele mai multe ori nu voi reuși să îmi înving frica. Însă și dacă o înving, lupta și consumul exagerat de energie îmi vor diminua rezultatele.

Abordarea mea ca instructor, terapeut și mentor este diferită: eu ACCEPT toate părțile mele și încerc constant să mă REMODELEZ. Și prin acest proces eu mă RECREEZ cu fiecare nouă alegere. Nu renunț la nici o parte din mine, ci doar integrez diferit părțile MELE.

Știu că frica este a mea și că nu pot scăpa complet de ea, așa că o accept și o studiez să o înțeleg. Doar după ce înțeleg în ce contexte apare, cum se manifestă și cum încearcă să mă controleze pot să aleg să interpretez diferit stimulii exteriori, să recunosc când începe să îmi fie frică și să aleg să răspund diferit. Iar asta poate însemna pur și simplu să nu las frica să se dezvolte atât de mult încât să îmi domine curajul.

Bineînțeles, voi lucra în paralel și pe curaj. Dacă frica de obicei este ”prea multă” și vrem să scăpăm de ea, curajul este ”prea puțin” și vrem să îl creștem. Însă curajul nu crește doar pentru că ne dorim, așa cum nici frica nu dispare doar pentru că ne dorim. Curajul real se clădește peste experiențe repetate în care ori câștigăm, ori ne recuperăm din pierdere. Fără aceste experiențe nu este vorba despre curaj ci despre o inconștiență alimentată de o altă frică.

Deci, oamenii în general preferă să se focuseze pe ”găsirea” curajului, pentru că li se pare mai ușor emoțional. Ei merg spre a se simți bine, ignorând faptul că tot drumul lor este o luptă continuă, cu rezultate incerte. Însă perseverează, asumându-și rezultatele pozitive și atribuind eșecurile părții ”neautentice” din ei. Practic, ei se acceptă doar parțial și se consideră puternici doar pentru că uneori câștigă în lupta cu ei înșiși. Însă, pe ansamblu ei pierd constant...

Cei care își abordează cu egală atenție atât partea luminoasă (curajul) cât și umbra (fricile) au șanse reale de a-și găsi un echilibru interior. Ei nu vor avea o mână ”bună” și una ”rea” care se luptă între ele, ci două mâini ”neutre” care colaborează pentru rezultate mai bune. Acești oameni nu ”se găsesc” pe ei înșiși ci ”se recreează” permanent, în variante mai bune ale lor. Ei parcurg în paralele două procese: unul de diminuare a fricilor și unul de creștere a curajului.

Cursurile pe care le predau te pot ajuta foarte mult în ambele procese, în unele cazuri mult mai mult și mai profund decât orice formă de psihoterapie sau terapie emoțională.

Pe de o parte, nu pot să-mi diminuez cu adevărat frica decât dacă mi-am dezvoltat proporțional curajul. Nu pot să risc să mă expun dacă nu știu că mă pot apăra la nevoie.

Pe de altă parte, degeaba îmi cresc curajul dacă frica continuă să fie mai mare. Și degeaba mă încurajez să risc dacă nu am strategii bine definite de recuperare din eșec. Pentru că fără aceste strategii, curajul mă face să risc, riscul poate genera o pierdere iar pierderea va alimenta frica anterioară.

În plus, pentru diminuarea reală a fricilor am nevoie să îmi dezvolt curajul și să obțin succese exact în contexte similare cu cele în care s-a format inițial frica. O femeie poate ajunge să se ierte și să își ierte fostul partener abuziv fizic stând pe un fotoliu comod și povestind cu un psiholog sau psihoterapeut. Și poate continua să aibă o viață echilibrată și frumoasă. Însă va rămâne la fel de vulnerabilă la agresiuni fizice similare și va purta permanent cu ea frica de a ajunge în situații similare. Iar această frică (indiferent că este sau nu conștientizată) îi va afecta multe decizii din viață.

Deci, toți cei care au experimentat agresiunea în diferitele forme de exprimare ale ei se pot echilibra cu adevărat doar dacă se expun contextelor în care sunt simulate agresiuni reale și doar dacă dobândesc abilitățile necesare să își crească șansele de supraviețuire. Asta presupune expunerea la agresiuni simulate și învățarea unor principii și tehnici de recunoaștere, evitare, detensionare și neutralizare.

În concluzie, îți recomand să conștientizezi limitările abordărilor care te încurajează să îți crești o parte din tine respingând concomitent o altă parte din tine. Și îți recomand să analizezi puțin abordarea mea, în care îți accepți toate părțile și înveți să le folosești constructiv împreună. Nu trebuie să elimini complet frica ca pe ceva negativ, pentru că vei avea nevoie de ea să te prevină de pericole reale și să îți dea energie să acționezi. Și nici nu trebuie să îți dezvolți incontrolabil curajul, pentru că sunt situații în care reținerea și prudența ți-ar fi mai benefice.

”Crearea sinelui” este un proces mult mai complex decât ”găsirea sinelui”. Este comparabil cu construirea unei case comparativ cu căutarea unei camere într-o casă existentă. Și la fel ca și la construirea casei, ai nevoie de timp, efort, cunoștințe, unelte și materiale. Și cum probabil nu ai toate elementele necesare construirii casei, va trebui să apelezi la oameni calificați pe anumite domenii. Chiar și când îți construiești singur toată casa, trebuie să mai înveți diferite operații și trebuie să îți mai cumperi scule specializate.

Pentru a te dezvolta suplimentar, pentru a TE CREA ca o versiune mai bună a ta, îți recomand să te înscrii la cursul intensiv Lupte Simulate - învățare prin joacă. Ne vom antrena în lupte cu stres și miză mică, ca să pleci acasă nu cu vânătăi ci cu reflexe frumoase. Nu te vei transforma complet, însă vei începe să pășești în direcția potrivită.

Citește descrierea cursului și înscrie-te acum pentru a-ți ocupa locul. Și citește și impresiile celor care au participat la cursurile noastre anterioare, ca să vezi cât de mult ai avea și TU de câștigat.

Fii conștient(ă) și trăiește în siguranță!

László Pethő
Instructor, terapeut și mentor
Primul instructor de Krav-Maga din România