Era toamnă târzie, aveam cam 9-10 ani și traversam podul Garibaldi pe jos, împreună cu prietenul meu cel mai bun de atunci. Mai mare cu doi ani, aproape adult din perspectiva mea.

Eram băiat finuț, îmbrăcat de fiecare dată cu consilierea și acordul mamei când era de față. Cu grijă, să fie toate asortate și potrivite temperaturii și vremii; să nu îmi fie frig, cald sau să sufăr de orice fel de disconfort. Așa se face că aveam niște mănuși de piele fină, albe ca zăpada proaspăt așternută în primele raze de soare ale zilei. Să nu îmi fie frig la mânuțe, dar nici cald, suficient de subțiri cât să pot să simt prin ele fără să fie nevoie să le dau jos, și suficient de groase să pună un strat protector între puiul răsfățat al mamei și lumea rece și murdară.

Am fost oprit la coborârea de pe pod spre Grigorescu de un mic golan cu chip cernit și colorat, îmbrăcat în zdrențe. "De unde ai mă mănușile alea?" m-a întrebat sever.

Am încercat să explic că le a cumpărat mama, dar nu părea interesat.

"Le ai furat! Dă-le aici repede, până nu o să ai probleme și mai mari!"

Nu voiam să le dau și încercam să explic că nu-s furate, desigur absolut inutil. Nu știam să comunic pe limba și înțelesul celui cu care aveam interacțiune.

Prietenul meu care făcea box de 2 luni, deci era deja expert în gestionarea conflictelor, a făcut un pas spre puradelul tupeist și, cu dispreț pe față, a făcut gestul ăla cu mâna care spune "dispari" și a însoțit gestul cu scurtă explicație verbală "în morții mă-ții".

Șmecherașul s-a retras și s-a evaporat fără urme.

Am fost uimit. Atunci am înțeles cât e de important să vorbești cu fiecare pe limba lui și am început să adaptez mesajul.

La 16 ani am avut o "prietenă" cu care povesteam în curtea școlii în Mănăștur. Avea un coleg de clasa care era îndrăgostit de ea, care venea și el acolo când ne vedea și se băgă și el în discuție. M-am gândit să-i explic că avem o discuție confidențială, că preferăm intimitate etc., dar nu avea rost.

"Dispari" și amorezul a plecat, cazul a fost soluționat favorabil.

Câteodată vin acasă cu mașina să iau ceva, că am uitat ceva și neavând unde să parchez, mă opresc scurt într-un loc absolut nepotrivit, sub geamul unui vecin care apare imediat să mă trimită de acolo. E vecin și eu sunt extrem de politicos din fire, așa că i-am am explicat de câteva ori că nu "parchez" acolo niciodată, că stau doar 2-3 minute, că nu am altă soluție și că îmi pare rău pentru acest disconfort creat.

Politețea, explicațiile mele raționale și scuzele repetate nu au avut efect. Am simplificat discuția: când deschide geamul și-mi urlă "dom’le, dice parchezi aicea" îi răspund direct "ca să mi sugi pwla". Răspuns care e eficient, țintit și adaptat situației și interlocutorului: domnul tace și închide geamul în regim de urgență.

Comunicarea eficientă presupune să adaptezi mesajul în funcție de persoană, situație, loc și scop.

Un mesaj sau discurs nuanțat, argumentat, rațional sau, doamne ferește, de nivel academic, în situații nepotrivite, constituie semn de neadaptarea socială, de inadecvare psihologică, incapacitate intelectuală. Adică de prostie, ca să simplific și pentru intelectualul fin neatins de eufemisme.

Când nu poți să-ți simplifici, cobori sau vulgarizezi mesajul suficient, ești la fel de prost ca cel care nu poate să-și ridice calitatea mesajului și argumentației la nivelul așteptărilor înalte.

Ești doar un prost cu naive aere de intelectual.

Robert Demeter
Instructor Krav-Maga

[ Din cauza educației, majoritatea dintre noi nu știm să ne manifestăm constructiv agresivitatea / fermitatea. Și nu este vorba despre înjurături (se poate și fără), ci despre atitudinea potrivită. Pe care ți-o poți forma la cursurile de Krav-Maga ale școlii noastre. ]