De cele mai multe ori siguranța personală este abordată exclusiv în relație cu agresiunea fizică. Însă pentru o viață armonioasă nu este suficient ca doar corpul nostru să fie ferit de atacuri – este necesar ca și mintea și emoțiile noastre să fie protejate.

Am întâlnit foarte multe persoane care afirmau că sunt pașnice și evită orice formă de violență, astfel încât nu simțeau nevoia înscrierii la un curs de autoapărare. Însă aceste persoane ignorau faptul că agresiunea era omniprezentă în viața lor, manifestându-se zilnic în relația cu alte persoane și chiar cu ei înșiși.

Câteva forme ”ușoare” - mai mult sau mai puțin ”acceptate” social - de manifestare a agresiunilor sunt: ridicarea tonului într-o conversație, intrarea în spațiul personal al altei persoane, șantajul emoțional, limitarea acțiunilor altor persoane, învinuirea, ridiculizarea, excluderea din anumite grupuri etc.

Indiferent dacă accepți sau nu, dacă îți place sau nu, de fiecare dată când un părinte ridică tonul la copilul propriu, când îl trage de mână după el, când îl constrânge să învețe prin amenințarea cu o pedeapsă, când nu îl lasă la joacă, când îi spune că nu a luat o notă suficient de mare etc. practic își agresează copilul!

Chiar dacă aceste acțiuni sunt de multe ori justificate și necesare, tot agresiuni sunt. Dacă nu mă crezi, întreabă copilul cum se simte și compară răspunsurile lui cu ale unui adult agresat. Vei vedea că emoțiile sunt similare. Și doar pentru că este copil, nu înseamnă că va trece mai ușor peste ele.

Când ai simțit o asemenea agresiune manifestată asupra ta?
Când te-ai manifestat într-un fel similar tu însuți?

Fiecare dintre noi avem amintiri din copilărie în care am fost agresați și am agresat la rândul nostru. Însă dacă nu îți amintești cel puțin o situație similară din ultimele zile, gândește-te mai bine. Suntem obișnuiți să ignorăm majoritatea acestor aspecte, să le considerăm comportamente acceptabile, însă aceasta nu le diminuează influența negativă.

Până în urmă cu relativ puțin timp copiii erau mult mai liberi să își exploreze toate laturile personalității. Pe de o parte învățau de la părinți normele sociale care să îi ajute să interacționeze frumos cu cei din jurul lor. Însă pe de altă parte își testau agresivitatea și își antrenau capacitatea de a se proteja. Iar acest ultim aspect lipsește tot mai mult generațiilor actuale și trebuie compensat printr-o educație potrivită.

Copiii petrec tot mai mult timp singuri în fața dispozitivelor tot mai inteligente și atractive. Iar în rest interacționează cu alte persoane (adulți și copii) tot mai mult în medii ”sigure” și ”controlate”. Orice tentativă de agresiune este înăbușită imediat de către un adult, astfel încât copiii ratează ocaziile necesare pentru a se obișnui cu agresiunile.

Ei nu apucă să învețe gradual să accepte existența situațiilor neplăcute, să facă față avalanșei de emoții și nici să răspundă potrivit. Cuvântul cheie în acest context este ”gradual”. Un copil de 3 ani căruia i se ia jucăria va simți frustrare, însă într-o doză mică este bine pentru că doar așa se va obișnui cu emoția și va putea apoi să o controleze. El își va dezvolta în timp mecanismele rațional-emoționale pentru a trece peste acest gen de provocări. Altfel, un adult căruia nu i s-a refuzat nimic în copilărie ori se va deprima când nu va primi totul la fel de ușor ori va deveni agresiv față de ceilalți pentru a lua cu forța ce crede că i se cuvine.

Toți puii de pisică se hârjonesc între ei și uneori cu părinții lor. Ei exersează atacuri diverse și își formează reflexe pentru apărare. Astfel, după ce cresc vor fi pregătiți să vâneze sau să se apere de prădători. Cu 1-2 generații în urmă, copiii treceau printr-o ”pregătire” similară, jucându-se cu alți copii de vârsta lor. Prin jocuri, concursuri sau chiar mici lupte pentru putere ei își făceau ucenicia pe tărâmul agresiunilor fizice și de dominare.

Astăzi, cei care cresc protejați acasă, la școală și în cadrul altor activități supervizate nu își dezvoltă abilitățile necesare supraviețuirii într-o societate doar aparent politicoasă. Concurența este omniprezentă în toate aspectele vieții, fiecare fiind stimulat să acumuleze mai mult și să urce mai sus pe o artificială scară socială. Valorile umane de bază sunt tot mai des ignorate în fapte, chiar dacă încă sunt prezente declarativ.

O persoană care nu (re)cunoaște agresiunea se va plânge de cât de răi sunt ceilalți, fără însă să identifice corect în ce fel. De asemenea, va fi predispusă să fie la rândul ei agresivă cu ceilalți, chiar dacă nu are această intenție conștientă. Atunci când nu cunoști agresiunea în general nu ai cum să controlezi ce ți se întâmplă și nici cum acționezi. Ești ca o barcă care este purtată de curenți pe un râu învolburat.

Pentru a (re)dobândi controlul bărcii (și a vieții tale) e nevoie să deschizi larg ochii și să mânuiești cu pricepere vâslele. Trebuie să accepți pericolul din jurul tău și trebuie să fii pregătit să acționezi corect pentru binele tău. Bineînțeles, poți spera că râul te va conduce în siguranță, însă eu prefer să ajut ”soarta” pentru a crește șansele unui deznodământ mai fericit.

Voi descrie în continuare trei situații reale, care ilustrează excelent educația greșită oferită cu cele mai bune intenții, însă fără cunoștințele potrivite (situație în care sunt majoritatea părinților).

1) Mama și copilul mic

Am vorbit recent cu o mama care are un băiat de 7 ani. Printre altele mi-a spus cum băiatul ei îi spune că nu o mai iubește atunci când nu îi face pe plac. Când i-am cerut mai multe detalii, mama mi-a spus că inițial nu i-a plăcut acest comportament însă l-a acceptat.

Poate pentru mulți părinți această situație este normală. Însă pentru mine nu este... Copilul spunea ”Nu te mai iubesc!” atunci când nu obținea ceva. Deci o făcea dintr-o stare emoțională negativă, de frustrare și mânie. Știa instinctiv că o doare pe mamă, deci o șantaja emoțional.

Sunt o mulțime de probleme cu tolerarea acestui comportament, atât imediate cât și de durată.

Mama era agresată verbal și emoțional și chiar dacă nu conștientiza, repetarea în timp a acestui comportament o afecta negativ. Nu este normal să trăiești permanent cu teama că propriul copil te respinge dacă nu faci doar ce își dorește el.

Băiatul este la vârsta în care încă testează diferite comportamente. Iar dacă acestea dau rezultatele dorite, le va adopta și le va repeta probabil toată viața, în contexte extrem de variate.

Faptul că nu respectă autoritatea unui părinte deja se reflectă în felul în care nu respectă autoritatea învățătoarei (care se plânge că îi deranjează clasa). Ca adult, nu va respecta autoritatea șefului de la locul de muncă sau al oricărui alt lider.

Faptul că își șantajează emoțional mama îl privează acum de multe opțiuni mai bune pe care mama lui nu i le poate impune suficient de ferm. Însă ca adult va manifesta același comportament în familie, șantajându-și soția și probabil copiii. Ca mamă vrei să crești un bărbat care să agreseze emoțional alte femei?

Soluția este simplă, chiar dacă emoțional poate necesita un efort mai mare. Întâi, mama trebuie să îi interzică copilului să îi mai spună ”Nu te mai iubesc” ca tentativă de șantaj. În schimb, poate să îl încurajeze să își descrie emoțiile și nevoile reale. Apoi mama trebuie să nu se mai lase șantajată sub nici o formă. În schimb poate învăța copilul să inițieze o negociere și să accepte dreptul de veto al părintelui.

Educația NU este democrație, pentru că se bazează tocmai pe transmiterea cunoștințelor de la cineva mai ”avansat” la cineva ”începător”. Bănuiesc că nu ai pretenția să discuți de la egal la egal cu chirurgul care te operează despre cum ar trebui să decurgă operația! Din punctul meu de vedere, educația potrivită lasă loc de exprimare a dorințelor și a emoțiilor, negocierii, însă la final decizia mai informată a părintelui trebuie acceptată și urmată.

2) Tatăl și băiatul adolescent

Un tată m-a contactat în legătură cu băiatul lui de 15 ani care era agresat emoțional și fizic la școală. Întrebându-l cum a încercat să își ajute băiatul am descoperit foarte repede motivul pentru care situația era mai gravă decât ar fi trebuit. Iar cauza a fost bineînțeles înțelegerea greșită a agresivității și a poziționării sociale pe care tatăl o transmitea băiatului.

În băiat se dădea o luptă între educație și emoții. Pe de o parte a fost educat să fie politicos și amabil, pe de altă parte tatăl îi spunea că trebuie să își apere ”onoarea”. Băiatul își dorea interacțiuni frumoase cu cei din jur, însă mulți colegi aveau alte valori și comportamente abuzive. Pe de o parte simțea frică de confruntări, pe de altă parte simțea frica de a-și pierde statutul social.

Problema generală cu ”apărarea onoarei” este că nimeni nu ne-a spus că nu are nici un sens în interacțiunile cu cei care au alte valori decât ale noastre. Cea mai buna soluție pentru supraviețuirea unui conflict este evitarea acestuia. Este greșit să stai pe loc și să îți ”aperi teritoriul” de dragul onoarei când sunt șanse mari să fii rănit fizic și nici nu sunt alte aspecte cu adevărat importante implicate.

Tatăl își îndemna băiatul să ”nu se lase” atunci când era provocat, însă nu l-a învățat cum să se bată și cum să supraviețuiască unei confruntări fizice. Și tocmai în această etapă a luat legătura cu mine: din cauza fricțiunilor repetate cu colegii, la un moment dat unii au cedat și au devenit violenți fizic. Iar băiatul nu a fost pregătit să se apere eficient.

Soluția este din nou simplă, însă greu de implementat... Soluția este evitarea interacțiunilor cu colegii agresivi și atenuarea oricărei provocări. Este extrem de important să nu se alimenteze în nici un fel starea existentă de tensiune. Asta va funcționa în marea majoritate a cazurilor, iar pentru restul băiatul ar trebui să învețe tehnici eficiente de autoapărare.

Dificultatea e legată de emoțiile pe care le simte adolescentul... Este greu și pentru un adult să plece fără să răspundă de lângă cineva care îl șicanează verbal. Iar dacă se întâmplă repetat la locul de muncă de unde nici nu poate pleca, aș vrea să cunosc și eu adultul care nu va fi afectat tare emoțional în relativ scurt timp.

Așa încât ideal trebuie găsit echilibrul între evitarea oricărui conflict și afirmarea identității personale. La asta ajută cursurile de autoapărare, care îi pot da adolescentului încrederea suplimentară necesară pentru a fi ferm în poziția și acțiunile sale.

3) Eu și tatăl meu

Am fost și eu crescut cu ”cei 7 ani de acasă”. Adică am fost educat să fiu politicos, să nu răspund obraznic, să nu fiu agresiv verbal sau fizic etc. Plus că nativ îmi doresc interacțiuni frumoase cu cei din jur, bazate pe fair-play, onestitate și colaborare. Bineînțeles, am crescut și eu cu ideea că trebuie să îmi apăr ”imaginea” și ”teritoriul”. Probabil nu din spusele tatălui meu ci din comportamentul lui și din filmele și cărțile cu eroii invincibili.

Așa că atunci când am fost provocat în școala generală de un coleg de clasă, am intrat în joc ca un ”cocoș” exemplar. Diferența dintre mine și celălalt era că eu puteam să continui provocările verbale mult și bine, însă colegul era mult mai confortabil în a-și folosi pumnii. Rezultatul a fost un ochi vânăt – al meu, bineînțeles.

După ce i-am povestit întâmplarea tatălui meu, singura lui recomandare a fost ca data viitoare să lovesc și eu. Atât. Aspectele cu adevărat utile cum ar fi când, unde și cum să lovesc nu au existat. Așa că după o vreme situația s-a repetat iar eu m-am trezit cu celălalt ochi umflat și vânăt. Iar reacția tatălui meu a constat doar în întrebarea ”Tu de ce nu ai lovit?”

Nu mai țin minte dacă i-am spus că am lovit însă nu eficient, însă realitatea a fost că tatăl meu nu a reușit să mă ajute cu sfaturi nici să evit astfel de situații și nici să mp descurc mai bine într-o bătaie. Bineînțeles, a vorbit la școală și cu părinții copilului, însă pe mine asta nu m-a ajutat în dezvoltarea mea.

Soluția era simplă: trebuia să învăț să nu răspund la provocări și să mă apăr eficient fizic. Având în vedere că tatăl meu nu m-a putut ajuta personal, ar fi trebuit să mă înscrie la o școală de arte marțiale. Este adevărat că în regimul comunist era mai greu (majoritatea artelor marțiale fiind interzise), însă să găseau soluții.

În ziua de astăzi provocarea este de a găsi școala și instructorul potriviți, pentru educarea părintelui și / sau a copilului. Însă această educație este necesară! Formarea corectă a personalității copilului este mai importantă decât rezultatele bune la învățătură. Și educarea părintelui este mai importantă decât orice sfaturi neinformate pe care ar putea să le dea altfel.

Copiii mici își copiază părinții. Uneori le urmează și indicațiile verbale, însă preponderent ei copiază tiparele, emoțiile și comportamentele părinților. Asta înseamnă că în educarea unui copil este mai important cum este părintele și ce face el decât orice ar încerca să spună.

Regula de aur în educarea copiilor este: Fii tu ceea ce vrei să devină copilul tău. Nu-i spune ce să facă ci pășește înaintea lui și roagă-l să te urmeze.

Vrei ca copiii tăi să se simtă în siguranță? Să înțeleagă agresiunea pentru a o detecta imediat ce se manifestă? Să își controleze răbufnirile tensiunilor acumulate? Să știe cum să își apere limitele personale fizice și emoționale? Să fie liberi să se exprime autentic, fără frică?

Atunci întreabă-te dacă TU cunoști, înțelegi și știi să răspunzi agresiunilor. Dacă tu te exprimi liber, fără frică, cu toți cei cu care interacționezi: acasă, la serviciu, cu prietenii sau în orice alt context. Te simți suficient de puternic(ă) să te aperi de un atac verbal, emoțional și chiar fizic? Poți să îți aperi eficient copiii dacă aceștia sunt atacați?

Dacă NU, îți recomand să te EDUCI. Învață, evoluează și îmbunătățește-ți viața. Iar copiii tăi vor învăța din exemplul tău cum să ducă o viață echilibrată. Iar atunci când copiii tăi au vârsta necesară, înscrie-i la cursuri de autoapărare.

Citește celelalte Articole și urmărește Filmările de pe acest site. Acestea conțin foarte multe informații utile care te pot ajuta să îți schimbi perspectiva, să devii mai puternic și să te simți mai în siguranță. Iar pentru a afla despre următoarele cursuri poți să te abonezi la Noutățile prin e-mail și să dai Like paginii de Facebook.

Iar dacă ai nevoie de un sfat personal, nu ezita să mă întrebi!

Fii conștient(ă) și trăiește în siguranță!

László Pethő
Instructor, terapeut și mentor
Primul instructor de Krav-Maga din România