Toți părinții își doresc un prezent și un viitor luminos și vesel pentru copiii lor, o cale cât mai lină, cu cât mai puține provocări. Însă doar o parte dintre acești părinți sunt conștienți de diferențele dintre vis și realitate, dintre ce ne dorim și ce este mai potrivit.

Viața noastră este o continuă supraviețuire și comunicare cu ceilalți, ceea ce înseamnă că zilnic trebuie să administrăm provocări noi și situații tensionate. Este valabil pentru fiecare dintre noi, de când ne naștem până când murim. Cei fericiți nu au neapărat o viață mai lină și mai puține provocări – ei sunt cei care aleg să vadă partea plină a paharului și să se bucure atunci când pot. Ei sunt cei care pășesc cu încredere înainte și lasă în urmă majoritatea tensiunilor.

Scopul educației nu este evitarea cu orice preț a situațiilor conflictuale ci dobândirea capacității de a le gestiona eficient. Rolul părintelui nu este de a netezi toate asperitățile din drumul copilului ci de a-l învăța pe acesta să le depășească singur, de a-l ajuta să se transforme într-un adult independent.

Copiii câștigători nu sunt cei care renunță sau cei care luptă continuu, ci cei care știu să lupte scurt - doar atunci când este necesar - iar apoi să își continue drumul cu zâmbetul pe buze.

Foarte mulți părinți sunt îngrijorați de agresiunile preponderent emoționale și uneori fizice la care sunt supuși copiii lor. Încearcă să își ajute copiii, însă focusul lor este de multe ori greșit iar soluțiile lor de obicei nu funcționează. Daca ar funcționa, problema ar dispărea și nu ar avea de ce să fie îngrijorați, nu-i așa?

Trăim într-o societate în care se discută despre două teme doar ca ceva senzațional sau scandalos: sex și agresiune. Ambele teme au atât eroi cât și ticăloși. Admirăm soldații care au omorât cu sânge rece pe câmpul de luptă și spioanele care și-au folosit sexualitatea să obțină secrete. Îi detestăm pe proxeneți și pe criminali. Iar între aceste două extreme este o zonă gri, în care nu vrea să se aventureze nimeni (public).

Toți facem sex și toți agresăm în diverse forme. Însă nu doar că nu vorbim despre asta, ci ne și ascundem cât mai bine, uneori chiar de noi înșine. Valori de interacțiune umană de bază care ar trebui să fie frumoase sunt distorsionate astfel încât să ne determine să ne simțim impuri și vinovați.

Problema cu tabu-ul care acoperă aceste subiecte este că în lipsa educației organizate sunt puține persoane care cunosc bine aceste domenii. Ceilalți presupun, explorează cu mai mult sau mai puțin succes și – mai ales – adoptă și perpetuează un fel de folclor tradițional. Astfel, majoritatea informațiilor ”cunoscute de toată lumea” sunt greșite și de multe ori toxice.

Adulții au fost copii care au crescut în acest mediu, fără o educație potrivită. Au copiat modele din jur, au improvizat și uneori au reușit să înflorească. Ceilalți supraviețuiesc cu traume mari emoționale, adânc încrustate în personalitatea lor. La rândul lor, ei transmit copiilor doar ceea ce sunt și ceea ce știu: de cele mai multe ori doar niște generalități care să le ofere cât de cât protecție, însă nimic concret ca să îi ajute în acțiune.

I-ai explicat copilului tău adolescent cum să fie prezent când face sex, cum să își atingă partenera / partenerul pentru a-i oferi plăcere, cum să exploreze și să exprime ce îi place, cum să negocieze pozițiile și diferențele, cum să reacționeze la emoțiile pozitive sau negative ale celuilalt sau cum să accepte un refuz? I-ai explicat copilului cum să reacționeze la agresiuni, cum să închidă pumnul, cum să lovească mai tare, care sunt zonele sensibile pe care să le lovească și mai ales când să înceapă să lovească și când să se oprească? Bănuiesc că nu... ”Nu face sex” sau ”Folosește prezervativul”, ”Nu răspunde” sau ”Lovește și tu tare” nu sunt educație – sunt indicații generale.

Cu puțin timp în urmă am publicat un chestionar prin care am dorit să evaluez în primul rând gradul de conștientizare și implicare al părinților în educația copiilor legata de agresiune (bullying, în  denumirea mai ”modernă”).

Dacă dorești să completezi și tu chestionarul, îl găsești aici: https://forms.gle/P4bgPiU1maitzt9MA 

Îți recomand să îl completezi înainte de a citi acest articol, pentru a nu fi influențat în răspunsurile tale. Nu te speria: chestionarul nu este un test ci doar o unealtă care își dorește să reflecte starea generală. Astfel, nu există răspunsuri corecte sau greșite.

În continuare îți prezint câteva observații bazate atât pe răspunsurile primite cât și pe experiența mea în lucrul cu adulții și copiii.

Sper să nu te simți ofensat de nici o remarcă de-a mea: am scris la modul general și mi-am prezentat concluziile și punctele de vedere personale. Este perfect OK ca tu să vezi situațiile diferit și să alegi să acționezi diferit.

1) La întrebarea cu descrierea celor mai importante agresiuni și reacții ale copilului, majoritatea a prezentat agresiuni emoționale. Într-adevăr, în majoritatea țării noastre agresivitatea fizică este la cote scăzute, iar în zonele în care este mai prezentă este de cele mai multe ori considerată ca făcând parte din normalitate.

Totuși, este neobișnuit că mulți nu au putut descrie măcar două agresiuni fizice sau verbale mai marcante... Și mulți nu au descris reacția copilului la agresiune – oare nu o consideră relevantă? Este clar că părinții minimizează multe dintre experiențele și trăirile copiilor, uitând cum a fost pentru ei când au fost copii. De multe ori își formează o idee despre cum ar trebui să fie copilul și nu mai sunt atenți la cum este el de fapt.

Vreau să evidențiez două aspecte:

• nimeni nu a descris vreo situație în care copilul a fost agresat de către părinți! Oare nu s-a întâmplat niciodată să îi impuneți ceva sau să îi interziceți ceva iar copilul să sufere vizibil și să aibă reacții specifice mai mult sau mai puțin vehemente: frustrare, plâns, supărare, țipat, trântit, replici care rănesc, lovituri etc.? Dacă sunteți de acord că o remarcă din partea unui coleg poate să îl doară, probabil puteți fi de acord că și unele interacțiuni din familie pot să îl doară chiar mai tare.
• similar, nimeni nu a vorbit despre conflictele dintre frați. Jumătate dintre respondeți au un singur copil, deci pentru ei nu este cazul. Însă ceilalți cum văd certurile și luptele pentru putere dintre frați? Eu am un frate și o soră și tim minte multe momente în care ne răneam reciproc și sufeream. Da, sunt interacțiuni normale și trec, însă modul de gestionare a lor formează o împortantă parte a personalității.
• mulți copii nu vorbesc despre agresiunile cele mai traumatizante nici cu părinții și nici cu educatorii! Știu din experiența mea și a multor alte persoane cu care am discutat despre astfel de cazuri, și sunt sigur că și tu ai astfel de exemple în viața ta. Deci, poți fi sigur că unele agresiuni se vor derula fără ca tu să afli (la timp sau niciodată) de ele! Iar unele pot fi extrem de grave: bătaie, umilire, agresiune sexuală. Doar dacă se discută liber și detaliat în familie despre agresiuni vor avea curaj copii să povestească despre experiențele lor traumatizante – însă acestea sunt cazuri extrem de rare.

Realitatea este că oamenii în general nu au o definiție suficient de clară și corectă a agresiunii. În plus ei sunt extrem de subiectivi, ignorând instinctiv anumite evenimente și exagerând altele. Pentru unii o palmă poate fi foarte gravă iar pentru alții un ochi vânăt poate fi doar o joacă. Pentru unii o remarcă umilitoare poate fi gravă iar pentru alții folosirea a câte o înjurătură la fiecare trei propoziții poate fi modul normal de conversație.

Un răspuns este relevant ”Nu cred că a avut până acum parte de așa ceva, doar mici șicanări cu colegii.” Tocmai acele mici șicanări (mai ales dacă nu a trăit experiențe mai traumatizante) sunt cele care stimulează copilul să adopte un anumit răspuns la agresiuni care îi va defini personalitatea! Pentru un adult care a experimentat cel puțin câteva mii de astfel de situații poate părea nesemnificativ (la fel ca și tabla înmulțirii), însă pentru un copil în dezvoltarea este foarte provocator și relevant (ca și atunci când învață tabla înmulțirii și se chinuie la 6 x 7).

Mai mult chiar, extrem de puțini oameni sunt conștienți când ei sunt agresivi cu cei din jur. Nu mă refer doar la agresiunile fizice sau sexuale care sunt mai ușor de recunoscut, ci – mai ales – la alte tipuri de agresiuni: intimidare, impunere, restricționare, ironizare, judecare, umilire, catalogare, ignorare, neglijare, izolare, pedepsire etc.

Răspunsuri primite cu reacții avantajoase ale copiilor:

• apelarea la ajutorul unui adult
• retragerea din fața agresorului și evitarea ulterioară a acestuia
• replică calmă la provocări verbale
• (în unele contexte) lovirea celui care agresează fizic

Răspunsuri primite cu reacții dezavantajoase ale copiilor:

• răspunderea cu aceeași atitudine la provocări verbale (injurii, acuzații, țipete etc.)
• blocarea (lipsa de reacție) fizică
• (în unele contexte) ignorarea
• răzvrătirea
• amenințarea
• manifestări agresive peste nivelul necesar

Plânsul este doar o manifestare emoțională, care poate acompania la fel de bine o reacție avantajoasă sau una dezavantajoasă.

Copii care agresează fără să fie provocați (ei sunt agresorii) o fac pentru a-și masca o frică sau o frustrare. Este un comportament care încearcă să compenseze sau să prevină agresiuni la care ei sunt sau au fost supuși. Eu recomand părintelui să identifice aceste emoții împreună cu cauzele lor iar apoi să ajute copilul să se echilibreze. De cele mai multe ori rădăcinile sunt în familie...

2) La întrebarea cu aspectele din atitudinea și comportamentul copilului care atrag agresiunile exterioare răspunsurile au fost foarte variate. Sunt sigur că toate aspectele menționate contribuie mai mult sau mai puțin la vulnerabilizarea copilului, fără să pot generaliza prea mult.

Totuși, din ce știu eu, agresorii (chiar și copii o fac instinctiv) își aleg victimele care par vulnerabile fizic sau emoțional, persoane care pot fi dominate sau manipulate emoțional ușor. Cu cât un copil are mai mare încredere în el și este mai prezent, cu atât va fi mai în siguranță.

3) Legat de ce cred părinții că le lipsesc copiilor ca să nu mai fie agresați sau să răspundă mai eficient, s-au evidențiat trei elemente: curajul, încrederea, experiența. Acestea modelează o atitudine care va ține majoritatea agresorilor la distanță.

Una dintre probleme este că doar curajul, fără un model potrivit de acțiune, nu ajută. De exemplu, copilul poate agrava situația încercând să răspundă la fel.

Experiența se poate câștiga și prin încercări repetate, însă poate fi un proces neplăcut și de multe ori fără succes. Sunt copii care sunt agresați mulți ani fără să găsească o portiță de scăpare.

Încrederea se construiește prin experiențe pozitive. Cele negative doar o șubrezesc. Încrederea alimentează sau inhibă curajul de a acționa.

Pentru formarea armonioasă a acestora, este nevoie de educație. Altfel, copii vor încerca să aplice modele pe care le văd în jur: (în special) la părinți, colegi sau alte persoane. Și uneori chiar reușesc. Din păcate, de foarte multe ori aceste modele sunt greșite...

4) Am fost surprins să constat că părinții consideră că agresiunile emoționale influențează copilul mult mai puțin decât agresiunile fizice. 

50% dintre părinți consideră că efectele agresiunilor emoționale trec după ce copiii vorbesc cu un adult, iar alți 20% consideră că trec în câteva zile. Pe de altă parte, 30% consideră că efectele agresiunilor fizice trec în câteva zile iar 40% consideră că trec în ani întregi.

Cu foarte puține excepții, urmele fizice ale violențelor trec în câteva zile sau 1-2 săptămâni, iar ce rămâne este doar o componentă emoțională.

Realitatea este că gravitatea componentei emoționale este determinată nu de evenimentul în sine, ci de valorile educate în copil, de tiparele sociale (ce crede societatea că ar trebui să simtă), de încrederea în sine a copilului, de apartenența la o familie sau colectivitate care îl susțin cu adevărat.

Astfel, nu are atât de mare importanță cum se manifestă agresiunea, ci cum este interpretată. S-ar putea ca un copil să treacă mai ușor peste un pumn în față sau o mână pe fund decât peste excluderea dintr-un anumit grup de colegi sau prieteni. Mai ales în prezent, presiunea cea mai mare pe copiii este emoțională.

Din nou, urmele fizice ale agresiunii trec repede, însă emoțiile modelează personalitatea copilului! Focusul părinților trebuie să fie în primul rând pe echilibrul emoțional al copilului și pe formarea încrederii în sine.

5) Aproape toți părinții au sfătuit copiii să evite agresiunile fizice, însă să răspundă dacă sunt atacați. Deoarece mie îmi este încă vie amintirea unei discuții cu tatăl meu după ce m-am întors de la școală cu un ochi vânăt, am fost curios cât de detaliate și eficiente au fost aceste sfaturi.

Tatăl meu mi-a spus doar ca data următoare să nu mă las și să lovesc și eu. Doar atât. Era ceva ce știam deja iar eu aș fi avut nevoie de informații practice: când să lovesc, cum să lovesc, ce să fac când (nu) îmi iese etc. În plus, aveam nevoie de ajutor pentru a-mi depăși blocajul de a lovi agresorul în față, blocaj care fusese programat în mine tocmai de către părinți cu sute de indicații de genul ”nu este bine / frumos să lovești / rănești”. Practic, sfatul lui a fost inutil pentru mine...

50% din părinți au explicat detaliat verbal copiilor cum să evite agresiunile. Încă 20% au făcut și exerciții practice. Totuși, este extrem de interesant că doar 14% dintre toți părinții au bifat în ce a constat detalierea respectivă. Oare – la fel ca tatăl meu – părinții nu au impresia greșită că au dat sfaturi practice când de fapt a fost vorba doar despre informații generale fără aplicabilitate practică?

În plus, doar discuțiile pot crea falsa impresie că un subiect este stăpânit și înțeles. De fapt, informațiile transmise nu doar că de multe ori sunt insuficiente, dar sunt de multe ori anihilate de trăirile emoționale din timpul agresiunii. Pentru eficiență, copiii (și inclusiv adulții) trebuie să exerseze fizic scenarii clare, care să le stimuleze inclusiv reacții emoționale specifice. La fel cum nu poți învăța să înnoți fără să te uzi, nici despre abordarea agresiunilor nu poți învăța fără să ieși din zona de confort!

6) Când a fost vorba despre cum răspund adulții la agresiune, răspunsurile au oscilat între trei direcții principale:

• nu știu
• le-aș ignora, m-aș retrage sau aș discuta amiabil
• încerc să detensionez situația și atac doar dacă nu am de ales

Din experiența mea, foarte mulți adulți cad în următoarele capcane:

• renunță la părerea personală sau la acțiunile personale pentru a evita situațiile tensionate. Au impresia că reduc tensiunea din exterior însă cresc tensiunea (frustrarea, durerea) din interiorul lor.
• se feresc de orice răspuns fizic violent și consideră că orice alt răspuns este acceptabil și non-agresiv. Problema este că de multe ori atât atitudinea lor cât și ceea ce spun sunt forme evidente sau mascate de agresivitate, care alimentează suplimentar tensiunile. Se ajunge astfel la o luptă în plan emoțional și verbal, cu nimic mai prejos decât conflictul fizic.
• cred că dacă ei nu sunt agresați fizic acest pericol nu există pentru nimeni. Și pentru că nu au trăit o asemenea experiență sau nu au știut să răspundă eficient, consideră că nimeni altcineva nu ar trebui să folosească violența ca să se apere.

Ignorarea agresiunilor este o acțiune foarte des recomandată. Uneori ajută, însă de multe ori nu rezolvă nimic – eventual întârzie un deznodământ. Am auzit părinți care spuneau copilului să-i ignore pe colegii care râdeau de el și îl jigneau. Însă nici unul dintre aceștia nu considera că ar fi avut el însuși același comportament dacă un coleg de muncă, șef sau subordonat l-ar fi tratat într-un mod similar în fiecare zi.

Copiii își copiază părinții. Pentru ei este mai important ce fac părinții decât ce spun ei – afirmație cu care au fost de acord toți respondenții. Deci, un părinte care nu știe să răspundă eficient agresiunilor din viața proprie, în principiu nu își poate educa corect copilul. Indiferent care sunt intențiile și indicațiile părintelui, copilul va prelua fricile și tiparele nocive ale părintelui...

7) Sunt interesante răspunsurile la întrebarea ”Ce faci atunci când ceri copilului să facă ceva și el te AMÂNĂ sau te REFUZĂ?” 86% au bifat că insistă de mai multe ori, 45% înăspresc tonul sau ridică vocea iar 36% amenință cu o restricție sau pedeapsă. Doar 9% au bifat că aplică restricția sau pedeapsa.

Oare câți părinți sunt conștienți că aceste acțiuni (chiar dacă sunt bine intenționate) sunt de fapt agresiuni emoționale și uneori chiar fizice (cum ar fi restrângerea libertății de acțiune)? Sunt sigur că ei nu se văd ca fiind agresivi față de copii lor, însă oare care este părerea copilului care plânge sau urlă frustrat sau supărat că nu poate face ce își dorește? Un adult cum ar defini un comportament similar din partea altui adult?

După cum se vede, părinții aplică majoritar un comportament greșit: cel de a insista. Insistatul repetat nu este un dialog sau negociere și este nociv pentru toată lumea. Este greșit deoarece produce frustrări de ambele părți: și pentru părinte și pentru copil. Iar fără componenta restricției / pedepsei părintele se simte neputincios iar copilul învață repede că trebuie doar să insiste mai mult.

Abordarea ideală este comunicarea dorinței adultului, explicarea motivelor dacă apare refuzul copilului, eventuala negociere, comunicarea restricției ca și consecință a continuării refuzului iar apoi aplicarea acesteia. Astfel, copilul învață că restricția este o consecință a alegerilor pe care le face și nu o pedeapsă nedreaptă a unui adult aflat la putere. Copilul învață să fie responsabil pentru acțiunile proprii și pentru consecințele acestora.

Însă părinții consideră că pedepsirea ar fi un abuz de forță, o agresiune nepotrivită. În același timp continuă să ignore agresiunea emoțională continuă la care supun copilul și tiparele nocive pe care îl determină să le adopte...

Spre surprinderea mea, nici un părinte nu a bifat ”îl bruschez ușor” sau ”îl lovesc”. Totuși, cineva a scris la întrebarea cu felul în care copilul a răspuns unor agresiuni anterioare: ”Dacă îi dau ca părinte o palmă, plânge din cauza durerii emoționale.” Deci, dragi părinți, nu-i așa că s-a întâmplat dacă nu să loviți ușor copilul cel puțin să îl bruscați puțin? De exemplu, trasul de mână al copilului care nu vrea să plece din raionul de jucării este bruscare – o formă mai ușoară de agresiune fizică. Dacă nu credeți, imaginați-vă că un alt adult vă trage după el atunci când chiar nu vreți asta. Probabil dacă vă gândiți bine veți găsi multe exemple personale similare în interacțiunea cu copilul vostru.

8) Toți părinții au bifat că doresc ca copilul să aibă o identitate proprie și să aleagă să respecte regulile sociale. Bineînțeles, pe mine mă interesează cum se aplică acest lucru în contextul agresiunilor.

Oare câți au sesizat alăturarea a două elemente care nu se împacă foarte bine între ele: ”identitatea proprie” și ”regulile sociale”? Copiii se nasc cu o identitate (relativ) proprie, însă apoi îi modelăm prin exemplul și educația de acasă și apoi de la școală ca să se integreze cât mai bine în societate. Practic, transformăm un potențial infinit într-un set redus de variante.

Acțiunea cheie, de legătură între cele două direcții, este ”să aleagă”. Un copil va putea aleage doar dacă va avea suficientă încredere în el sau dacă va primi susținere suficientă să fie diferit din partea familiei sau a unui grup. Altfel, se va adapta celor din jurul lui și va adopta comportamentele acestora. Un exemplu perfect este fumatul: nimănui nu-i place fumatul la început. Cei care se apucă și continuă să fumeze o fac doar pentru a fi acceptați de un grup, pentru a se simți speciali sau pentru a se răzvrăti. Un copil echilibrat emoțional va experimenta fumatul, însă nu va continua.

Un părinte scria că el își dorește ca copilul lui "Să respecte regulile și în același timp să se apere." Oare de unde poate să găsească un copil ”educat bine” curajul și motivația să se apere dacă de când se știe a fost pedepsit dacă manifesta agresiune și încălca regulile? Sau, chiar dacă nu a fost pedepsit, măcar a fost corectat de mii de ori, la fiecare pas. Până și felul în care se face educația religioasă ne facem să ne simțim vinovați dacă suntem agresivi, indiferent de context.

La recomandarea "Să răspundă agresiunilor verbal, fără a folosi violentă." vă invit să conștientizați că răspunsul verbal este tot o formă agresiune, care poate agrava mult starea de fapt. În plus, atunci când copilul este lovit vorbitul nu mai ajută. Atunci când unul mă ține și altul mă pipăie sau mă lovește, singurul ”limbaj” pe care îl mai înțeleg agresorii este cel al violenței.

Astfel, părinții și educatorii dau copiilor indicații contradictorii sau insuficient delimitate: "Am abordat două moduri: de multe ori i-am spus să-l ignore pe copilul care îl supără, dar câteodată i-am spus să îi întoarcă vorbele celuilalt." Societatea și implicit părinții și educatorii au reguli absolute pentru non-violență. Violența trebuie evitată cu orice preț, până când situație este suficient de gravă... Problema este că nu există o definire clară nici a situațiilor care necesită violență ca auto-apărare și nici a acțiunilor care ar fi justificate etic.

Cu o singură excepție, părinții au bifat că doresc ca atunci când sunt agresați copilul ”să se apere cât de ferm este necesar. Să simtă că a făcut tot ce a putut mai bine. Eventual ulterior analizează evenimentul cu părinții.”

Copiii ajung să nu se poată apăra deoarece chiar dacă o fac perfect justificat, tot sunt învinuiți sau se simt vinovați pentru că au folosit violența. Neexistând în normele sociale o ”violență frumoasă”, orice manifestare a ei – chiar și în scopuri utile – este incriminată. Dacă părintele spune de fiecare dată ”nu te bate” fără să adauge și excepțiile în care ”bătaia este necesară”, copilul ajunge ca o pasăre cu aripile tăiate care nu mai poate zbura.

9) Oare de la cine ar putea învăța copiii despre agresiuni? 86% consideră că de la părinți... Bănuiala mea este că ei învață de la părinți despre cum să abordeze agresiunile cel mult în aceeași proporție în care învață de la părinți să facă sex. Practic, doar niște generalități care să le ofere cât de cât protecție, însă nimic concret ca să îi ajute în acțiune. Să nu uităm să părinții sunt adulți formați într-o societate similară, în care la rândul lor nu au beneficiat de o educație potrivită despre agresiuni.

70% dintre părinți consideră că instructorii de arte marțiale pot ajuta și 55% consideră că instructorii de supraviețuire. Artele marțiale pot contribui mult la dezvoltarea unei personalității puternice, echilibrate și frumoase a copilului. Pot să îi ofere uneltele pentru a se apăra și a lovi. Însă, din păcate, abordarea lor nu este adaptată agresiunilor reale. Afirm asta ca o persoană cu o experiență de zeci de ani atât în artele marțiale cât și în supraviețuirea agresiunilor. Dacă vrei să pregătești pe cineva să meargă cu mașina off-road nu îl trimiți la cursuri de Formula 1, oricât de repede ar învăța să conducă.

Surprinzător, 40% dintre părinți consideră că profesorii de la școală pot educa copilul și doar 1 părinte consideră că copilul poate învăța de la colegi. Realitatea este că profesorii sunt oameni ca și noi, la fel de puțini pregătiți să abordeze eficient agresiunile. Doar pentru că un profesor poate asigura disciplină în clasă nu înseamnă că știe sau poate răspunde eficient agresiunilor. Sunt și excepții, însă în cele mai multe cazuri fericite este vorba doar despre menținerea unui mediu pașnic, în care agresiunile nu se manifestă și deci nu este nevoie de un răspuns pentru acestea.

Pe de altă parte, copii pot învăța foarte multe de la colegii lor. De multe ori ei pot găsi exemple numeroase de ce anume funcționează și ce nu funcționează în interacțiunile din jurul lor. Colectivitatea este mediul în care pot aplica și testa orice strategii vor, mediul care le infirmă sau confirmă eficacitatea. Bineînțeles, mai ales în cazul în care copilul nu vede modele pozitive sau nu reușește să le aplice, o îndrumare din partea unui adult este necesară.

10) 40% dintre părinți consideră că experiența și sfaturile lor sunt sursa cea mai bună pentru educarea copiilor. Doar 30% dintre ei consideră că implicarea unui expert (trimiterea copilului la cursuri de supraviețuire și dezvoltare personală specifice) ar fi mai benefică.

Din cele citite până acum reiese că există multe aspecte ale agresiunii pe care părinții nu le cunosc suficient. Soluțiile pe care le-au aplicat în copilăria lor s-ar putea să nu funcționeze în prezent pentru copilul lor – care poate are o personalitate diferită și trăiește într-un mediu mult diferit. În plus, fiecare dintre noi avem tipare nocive de care nu suntem conștienți și prin care ne influențăm greșit copiii. Așa că apelarea la cineva specializat pe această abordare poate ajuta foarte mult.

Părinții se agită atunci când copilul este bolnav sau are note proaste și apelăm la medici sau la meditatori. Ei recunosc că există în ambele domenii specialiști care îl pot ajuta mai bine decât o facem noi. Iar aceste două aspecte țin de fizicul și mentalul copilului. Oare de ce atunci când este vorba despre emoționalul copilului toți părinții se consideră experți? Încrederea în sine și echilibrul emoțional sunt mult mai importante decât fizicul sau mentalul. Fericirea și implinirea în viață sunt emoții!

11) 60% din părinți consideră că învățarea apărării și dezvoltarea încrederii în sine sunt un proces care durează toată viața. Ei au perfectă dreptate – evoluăm și noi și se schimbă și societatea continuu, așa că trebuie să ne adaptăm permanent. 

Ceilalți 40% dintre părinți consideră că învățarea apărării și dezvoltarea încrederii în sine se pot realiza într-unul sau cel mult câțiva ani. Și ei au dreptate: formarea personalității se poate face într-un interval mai scurt de timp, urmând ca ulterior să se depună doar o ”muncă” de menținere și ajustare.

Însă un fapt surprinzător pentru mulți este că schimbări ale direcției de evoluție a personalității se pot realiza aproape instantaneu. Un curs potrivit de doar câteva ore sau zile poate schimba niște tipare de gândire, care apoi generează alte acțiuni, care oferă alte experiențe și în final conduc la formarea unei alte personalități.

Important este ca la un moment dat să fie sădită sămânța potrivită, care să se dezvolte împreună cu copilul într-un copac frumos și stabil. Copilul este pământul, sămânța este partea de educație iar grădinarul sunteți dvs. Sunteți deciși să vă faceți treaba și să sădiți semințele potrivite?

50% dintre părinți nu sunt dispuși să plătească mai mult de 300 lei pentru o asemenea sămânță și doar 30% sunt dispuși să plătească oricât ar fi necesar. Asta în condițiile în care 70% dintre toți părinții consideră că influențele s-ar manifesta întreaga viață! Mulți părinți sunt preocupați de o mulțime de aspecte exterioare și de educația oferită de școală și ignoră unul dintre cele mai importante aspect care contribuie la formarea caracterului: înțelegerea și abordarea agresiunilor.

Mie mi se pare contra-productiv felul în care părinții dau o mulțime de bani pentru meditații sau activități care ajută copilul să treacă o provocare din viață, însă nu sunt dispuși să investească în educarea copilului astfel încât acesta să abordeze mai eficient toate provocările din viața lui...

12) În final voi răspunde unei întrebări suplimentare puse de un părinte: ”Nu prea am idee cum să fac să o conving să vină cu mine la cursul tău, oricare din ele?” Probabil fata este adolescentă, însă abordarea ar trebui să fie similară indiferent de vârstă.

Întrebare: cum v-ați convins copilul să se spele pe dinți, să meargă la școală, să își facă temele, să se întoarcă acasă la o ora rezonabilă etc.? Bănuiesc că l-ați forțat într-un fel sau altul, cu convingerea că o faceți pentru binele copilului. Este normal ca copilul să vrea să fie comod și liber, cum este de asemenea normal ca părintele să îl oblige să facă anumite lucruri pentru bine lui imediat sau ulterior.

Și în acest caz soluția este evidentă: părintele poate alege să își oblige copilul să facă ceva pentru binele lui imediat sau ulterior. Dacă această abordare nu a fost aplicată consecvent de când copilul a fost mic, poate fi mai greu cu un adolescent decât cu un copil de 5 ani, însă este realizabil. Important este să se urmeze pașii pe care i-am prezentat și mai sus: comunicarea dorinței, explicarea motivelor, eventuala negociere, comunicarea consecințelor (considerate neplăcute de către copil) și aplicarea consecințelor.

Pentru mine, când lucrez cu copiii, acest proces este un joc. Mă simt provocat să găsesc consecințele cele mai puțin neplăcute însă suficient de dezavantajoase pentru copil, astfel încât să aleagă varianta dorită de mine. De multe ori le ofer mai multe variante cu un rezultat final comparabil iar ei sunt fericiți că au libertatea să aleagă: ”Mergem la Krav-Maga, Judo sau Aikido?”

O altă abordare cu un adolescent – care își dorește să fie tratat ca un adult responsabil – este schimbarea perspectivei: în loc de ”(eu părintele) vin cu tine la un curs (pentru binele tău)” mai bine ”(tu copilul) vino cu mine la un curs (ca să mă susții pe mine)”. În loc de ”tu ai nevoie de această pregătire și eu te ajut” mai bine ”eu am nevoie de această pregătire și tu mă ajuți”. Sau, ”haide să facem ceva împreună care să ne apropie mai mult, ca părinte și copil”.

Dacă tot nu reușești, nu-i spune copilului ce să facă ci oferă-i exemplul personal. Copiii își doresc în primul rând ca părinții să fie modelele lor de viață, deoarece doar sfaturi găsesc peste tot. Dacă tu ca părinte urmezi un curs de supraviețuire a agresiunilor vei deveni mai calificat să îi dai sfaturi utile în continuare. Ideal ar fi să exersezi acasă cu copilul ce înveți la cursuri, însă chiar dacă nu vei face asta, copilul îți va oglindi încrederea în sine sporită, deschiderea spre educare și evoluție, perseverența, implicarea în activități fizice etc.

Citește celelalte Articole și urmărește Filmările de pe acest site. Acestea conțin foarte multe informații utile care te pot ajuta să îți schimbi perspectiva, să devii mai puternic și să te simți mai în siguranță. Iar pentru a afla despre următoarele cursuri poți să te abonezi la Noutățile prin e-mail și să dai Like paginii de Facebook.

Iar dacă ai nevoie de un sfat personal, nu ezita să mă întrebi!

 
Fii conștient(ă) și trăiește în siguranță!

László Pethő
Instructor, terapeut și mentor
Primul instructor de Krav-Maga din România

_{[ Sursa imaginii: Birthday quotes for daughter ]}

Dacă ai găsit informații interesante, te invităm să dai Share sau să trimiți articolul și prietenilor tăi. Mulțumim!